Jurnale, antrenamente, review-uri și povești din viața unui alergător. Uneori despre viață.
Sâmbătă n-a fost doar un concurs. A fost o zi în care am alergat, am organizat, am tras de mine și de alții în același timp. O zi în care n-am avut timp să procesez nimic pe loc, dar care m-a lovit din plin abia dimineața următoare. Despre ce înseamnă, de fapt, să fii de ambele părți ale unei curse.
O alergare de 20 km pe Lacul Morii, într-o dimineață cu ploaie măruntă, s-a transformat într-o aventură neașteptată. Un melc pe promenadă, o filmare cu drona și, mai ales, o oprire pentru niște cartofi și un berbecuț "doar de gust" au schimbat complet planul. Uneori, cele mai reușite alergări nu sunt cele perfecte, ci cele care îți lasă o poveste.
Un gând pornit din trăirile mele, din ce am simțit eu în astfel de concursuri și din dorința de a duce mai departe frumusețea sportului ăstuia. Am vrut să scriu toate astea nu doar ca să povestesc ceva simpatic despre o bicicletă "Ideal" și despre un om care se luptă mai ales cu propriul cap, ci și ca să vă motivez să faceți mișcare, să vă învingeți teama de astfel de concursuri și, de ce nu, de orice provocare nouă care acum pare prea mare.
În viața mea au fost, și sunt, patru femei care m-au definit profund. Patru femei, patru generații, patru forme diferite de forță: Mamuci, Ica, Carmen și Andra.
După 5 luni am aflat de ce era să abandonez la Ironman Emilia-Romagna. Nu din oboseală, nu din lipsă de energie, ci din cauza unui mușchi despre care nu știam că există. O poveste aflată întâmplător, la masă, după Gerar.
Prima cursă a anului vine, de obicei, cu emoție și entuziasm. Anul ăsta a venit pe fugă, între taskuri, oboseală și un pui de somn de 15 minute care s-a simțit ca o luptă pierdută din start. Gerarul nu e doar o competiție, e un exercițiu de echipă, de acceptare și de mers împreună, chiar și atunci când unul dintre noi e veriga slabă. O poveste despre alergare, oameni, ritmuri diferite și sensul care rămâne dincolo de kilometri și rezultate.