Jurnale, antrenamente, review-uri și povești din viața unui alergător. Uneori despre viață.
După 5 luni am aflat de ce era să abandonez la Ironman Emilia-Romagna. Nu din oboseală, nu din lipsă de energie, ci din cauza unui mușchi despre care nu știam că există. O poveste aflată întâmplător, la masă, după Gerar.
Prima cursă a anului vine, de obicei, cu emoție și entuziasm. Anul ăsta a venit pe fugă, între taskuri, oboseală și un pui de somn de 15 minute care s-a simțit ca o luptă pierdută din start. Gerarul nu e doar o competiție, e un exercițiu de echipă, de acceptare și de mers împreună, chiar și atunci când unul dintre noi e veriga slabă. O poveste despre alergare, oameni, ritmuri diferite și sensul care rămâne dincolo de kilometri și rezultate.
Alergarea n-a fost niciodată doar despre a ajunge undeva. A fost despre a mă apropia. De lucruri lăsate în urmă, de versiuni ale mele îngropate sub kilometri, sub zile ocupate, sub tăceri. ‘Din’ nu e un loc. ‘Din’ e un timp.”
Gerar nu e despre timp, ci despre oameni. Despre echipe care rămân împreună, ritmuri negociate, povești spuse în alergare și un „we run as one” care chiar se respectă. Dacă n-ai alergat la Gerar, sunt șanse mari să nu-l ghicești. Dar dacă ai fost o dată, știi deja de ce revii.
Pentru câteva zile, Monopoli n-a fost un oraș, ci un ritm. Mâncare ca pretext, oameni care te iau firesc, străduțe care te lasă să mergi încet și senzația rară că nu ești doar turist. Un loc care nu se arată din prima, dar care, dacă îl lași în pace, ți se lipește de tine și nu te mai lasă să pleci la fel.
De Revelion am fugit în Monopoli nu ca să fac performanță, ci ca să dorm, să mănânc, să alerg fără scop și să-mi pun capul la loc. Cu mare, cu liniște, cu alergări lente și cu bucuria simplă de a fi prezent. Uneori nu e despre kilometri sau planuri. E despre să știi când să pleci. Și unde.